Recent am avut ocazia să fiu în postura despre care lumea ar fi spus: am vazut moartea cu ochii!
nu voi începe sa povestesc aici situaţia pe care am trecut-o, las la discreţia voastră să mă credeţi sau nu, dar voi vorbi despre senzaţie:
cînd m-am văzut din nou în siguranță, am realizat că, în gura unei posibile tragedii, aş fi regretat nu de faptul ca nu am ajuns ambasadoarea Moldovei in Franța și că nu o să mai pot avea casa visurilor mele in Nisa intre munte și mare, şi nici că nu am reuşit să îmi deschid cofetăria, să-mi cumpăr telefon cel puțin color, sau minicooper, sau avion personal.
nu acestea îmi erau în cap, ci gîndul:
uite, dacă plecam aşa, nu mi-aş fi iertat toata veşnicia că nu am reuşit să o mai cuprind încă o dată pe Mama, nu i-am zâmbit suficient lui Tata, nu mi-am pupat surorile năstruşnice destul, nu am dansat destul de mult, nu m-am dat cu sania iarna asta, nu am reuşit cel puţin să mănînc nişte clătite la Foişor, nu m-am vazut demult cu vechii prieteni care acum sunt în România... mă trimite lumea la culcare şi nu am să vă scriu toate micile chestii pe care nu mi-aş permite să nu le fac...
astfel, am înţeles că preţuiesc defapt nu ceea spre ce aspir de puţin timp, ci obiceiurile şi persoanele pe care le cunosc de mult, sau chiar daca am facut cunoştinţă cu ele nu chiar atît de demult, le cunosc parcă de o viaţă sau încă mai dinainte...
În ce deci rezidă fericirea? datorită acelei situaţii potenţial-tragice, eu am înţeles fericirea mea...
tu?
Link pentru imagine: http://fx.worth1000.com/entries/545140/flying-flame
cvinte care sunt incrustate cu aur deşi nu se vede
RăspundețiȘtergere